Acolo ii puteai gasi pe toti artistii activi ai urbei. Pe la mesele celor doua localuri stateau asezati ciucure actori de la Luceafarul sau de la Puskin, poeti, editori, genii neintelese, ziaristi, pictori, turnatori, securisti, muzicieni, poeti ratati sau debordand de talent, cartofori inraiti, nababi aruncand bani pe fereastra sau viitori mari oameni de afaceri si viitori ambasadori si ministri. Prieteniile legate la Moldova si Fulgusor s-au dovedit a fi cele mai trainice in timp. In acei ani, dupa mitinguri sau dupa orele de la facultate, fiecare zi o incepeam sau o incheiam cu un tur al celor doua localuri, in cautarea unor prieteni vechi sau a unor oameni cu care sa ma imprietenesc. Dupa ce reveneam la Chisinau, atunci cand plecam pe-aiurea, primul lucru pe care-l faceam era sa trec pe la Moldova si Fulgusor. Nu le telefonam prietenilor - stiam ca-i gasesc neaparat pe terasele celor doua cafenele si rareori greseam.

La Moldova, intr-una din zile, un adolescent timid si subtiratic mi s-a plans disperat ca directorul scolii vrea sa-l exmatriculeze. Tocmai se transferase in clasa a noua a unei scoli din cartierul Botanica al capitalei, dupa ce absolvise opt clase intr-un sat din sudul republicii. Se temea sa nu se rasufle vestea si la parintii sau fratii sai. Si tot vorbind asa, i-a venit o idee salvatoare. A sarit in picioare si m-a rugat sa fiu eu, pentru doua ore, fratele sau mai mare, sa merg la director si, in aceasta calitate, sa-l conving ca ar face o crima daca l-ar exmatricula. Ideea mi s-a parut splendida si am acceptat pe loc. Un alt prieten de la Moldova mi-a imprumutat sacoul sau, apoi am mers la o frizerie sa ma tund a la Mircea Dinescu. Dupa care am poposit in biroul directorului si l-am asigurat pe acesta ca, daca o sa-i faca vant din scoala fratelui meu, atunci o sa comita o crima contra culturii moldovenesti, pentru ca fratele meu mai mic, in ciuda tuturor aparentelor, o sa ajunga o mare somitate.

Parca nevenindu-i sa-si creada urechilor, directorul ma asculta cu gura cascata. Am reusit sa-l conving, iar Vasile Ernu, caci asa il chema pe „fratele meu mai mic”, a putut sa-si continue studiile. Nu cred ca Vasile Ernu ar mai fi ajuns astazi cel mai tradus scriitor basarabean contemporan, daca atunci ar fi fost dat afara din scoala. De aia, nu cred ca e bine sa te iei dupa aparente - conform aparentelor, acel director de scoala era in drept sa-l exmatriculeze pe Vasile, intrucat acesta avea probleme serioase de adaptare in noua sa scoala. Dar aparentele deseori sunt inselatoare. Anume acest lucru l-a demonstrat si Vasile Ernu in timp, devenind unul dintre cei mai cunoscuti scriitori romani contemporani si un mare animator cultural.

Mi-am amintit de aceasta intamplare cu Ernu cand am citit, zilele acestea, un articol scris de un foarte bun prieten de-al meu mai in varsta, care il sfatuia pe un scriitor de douazeci de ani sa se lase de scris si sa se apuce de cantat. Chiar si daca unele dintre textele acestui june scriitor mai schiopateaza pe ici, pe colo, sunt sigur ca, mai degraba sau mai tarziu, el o sa dea marea lovitura. Si atunci, dragul meu prieten mai in varsta, ce ai sa mai zici? Ceea ce am invatat frecventand pe vremuri cafenelele Moldova si Fulgusor e ca aparentele sunt mincinoase. Era destul sa ma asez la masa unor oameni aparent stersi si banali ca sa ma patrund de farmecul lor.

Mai am si azi o nostalgie dupa cele doua cafenele literare in care parca te transfigurai si unde am avut si eu, este adevarat ca doar pentru doua ore, un frate mai mic…