Poetul e viu, sanatos si pus pe glume

Pe scriitorul umorist Petru Carare nu l-am vazut de vreo trei ani. Tot ma straduiam sa ajung in casa dumnealui, dar in zadar. Ba nu raspundea la telefon, ba rudele imi sugerau cum sa-l gasesc, formand un numar incifrat, la care nu raspundea. Lumea se tot intreba: unde a disparut Carare? Chiar si Constantin Tanase a publicat, in numarul de joi, la rubrica „Buna dimineata!”, un articol intitulat „Ce se intampla cu poetul Petru Carare?”. Deplasarea, vorba ziaristilor din perioada sovietica, m-a chemat la drum. Si m-am dus… Cu si fara voie… In casa sa de pe bd. Mircea cel Batran, nr. 28/2, ap. 13, l-am gasit vesel, vioi si plin de viata.

- Ziaristii sovietici, de obicei, aveau o expresie sablonizata: de unde cobori, maestre? Eu nu va intreb de unde coborati sau unde urcati, insa vreau sa stiu - unde ati disparut, maestre?
- Am citit articolul de joi al domnului Constantin Tanase, de care m-am bucurat. Insa m-a mirat faptul ca nu stiti daca am disparut sau nu.

- Si totusi, unde ati disparut?
- Nicaieri. Acum cativa ani, ma duceam la Editura „Pro Noi”, de pe strada Alba-Iulia, ca sa vand niste carti. Scarile erau facute din niste blocuri, fara a fi fixate cu ciment. Am cazut si mi-am fracturat un picior. Caderea a fost una patriotica.

- De ce?
- Pentru ca eram in fata unei edituri, unde duceam niste carti. Il intreb pe directorul editurii de ce nu ia masuri, dar el imi spune: „Domnule Carare, aici au cazut mai multi oameni”. „De ce nu reparati scara?”, il intreb. Si el imi raspunde: „Daca noi nu intram pe-aici. Iar cei care vin la noi stiu ca nu trebuie sa mearga pe aceasta carare”.

- De atunci stati acasa?
- De obicei, ies cam o data la jumatate de an. Am urcat o data in troleibuz si cineva imi spune: „De ce se aude un scartait?”. Zic: „Am un mecanism la picior”. Nu ma luau nici in microbuz. Daca comandam un taxi, caruciorul cu care ma misc il urcau in spate. Acum, nici in taxi nu ma ia nimeni.

- Cine va mai viziteaza?
- Nimeni. Doar cei care-mi verifica facturile. Le prezint, dar ei zic ca-s false. „Taifun”, motanul meu, se asaza pe calorifer si miauna. Ii este frig, de parca ar fi in frigider. Mi-e teama sa nu ajung si cu el la spital.

- Nici de la Uniunea Scriitorilor nu vine nimeni?
- A fost o data Nicolae Esinencu. Imi spune ca l-a trimis Mihai Cimpoi. Zic, stiu ca trebuia sa-mi aduci niste medicamente. „Le-a luat sotia, ca si ea e bolnava”, imi spune. I-am zis sa iasa cu spatele inapoi, ca sa plece mai repede.

- Dar noua conducere nu va trece pragul?
- Ei se-ntreaba: da’ cine-i Carare? Inca n-a murit? Ce-i drept, anul trecut, cand am sarbatorit cu sotia 50 de ani de casnicie, am fost felicitati de catre primaria orasului. Alta data, mi-a adus niste pastile directorul Fondului literar, Nicolae Rusu.

- Ce ati mai scris de cand stati inchis… in sine?
- Am editat o carte pentru copii. Cu ajutorul Guvernului. Sper sa ma ajute sa scot la lumina tiparului operele alese, macar in doua-trei volume, pentru ca am scris si versuri satirice, umoristice, epigrame, proza si mai multe piese. Daca, fireste, nu va cadea Guvernul, care se cam clatina. Iata doar cateva randuri pe care l-am scris nu demult: „Zilele-mi s-au dus cirezi de vite/ Si de-atunci ma latra peste hau/ Din cotetul cartilor citite/ Cainele parerilor de rau”. E o replica data asa-zisilor postmodernisti.

- Nu va place postmodernismul?
- De ce nu? Doar atunci cand e scris la nivel.

- In 1972, ati fost trimis „in surghiun” la Telenesti. Care a fost motivul?
- Pentru „merite deosebite”. Tocmai imi aparuse cartea „Sageti”. A fost editata intr-un tiraj dublu - 14 mii de exemplare si costa 14 copeici. Tirajul ei a fost arestat. Noroc de un evreu din Cimislia, care a ascuns cativa saci de carti. Le vindea cu bani grei, dar nu oricui. Veneau la el secretari de partid sfatuiti de raikom, ca s-o cumpere, pentru a face contrapropaganda, insa el nu le dadea. Cand m-am dus la el si a aflat ca eu sunt autorul, mi-a dat exemplarele pe care le mai avea.

- Si la Telenesti, cu ce v-ati ocupat?
- Timp de aproape doi ani, am editat ziarul „Lupta” de la Budai, satul de bastina al lui Ion Constantin Ciobanu. Presedinte de colhoz era Andrei Blanovschi, fratele scriitorului Axentie Blanovschi, Dumnezeu sa-l ierte. De la raikom, venise ordin sa se faca nunti comsomoliste. A gasit el o bibliotecara, care se casatorea cu seful de club. Le-a dat drept cadou o vitica si un porc. Lumea se crucea. Insa, imediat dupa nunta, ei, fiind de dincolo de Nistru, au sters-o dincolo de hotare. La ziar aveam o rubrica – „Stiri de peste hotare”, unde-mi permiteam sa scriu tot ce doresc. La Telenesti, am cunoscut-o si pe viitoarea mea nevasta, Valentina, care lucra la oficiul postal. Venind la Chisinau, Ion Constantin Ciobanu ne-a promis apartament si s-a tinut de cuvant. Ne-a dat locuinta peste o luna.

- Ati fost coleg de clasa cu Ion Ungureanu. Ce va amintiti despre el?
- Am stat intr-o banca la scoala din Zaim - cea a lui Alexie Mateevici. Cand se ridica el, trebuia sa ma scol si eu, pentru ca banca se ridica si ea. Un an de zile, am fost invatatori in satul vecin. Pe urma, eu am plecat la studii la Moscova, la Facultatea de Jurnalistica a Scolii Comsomoliste Superioare din capitala Uniunii Sovietice. Trebuia sa mearga cu mine si Ion Ungureanu. Dar nu l-au luat. Cineva a aflat ca o sora de-a lui este casatorita cu un preot. De parca aceasta ar fi fost un mare pacat. In schimb, a intrat la renumita scoala de teatru din Moscova. Intors la Chisinau, a facut cel mai bun teatru - „Luceafarul”, unde am lucrat si eu in calitate de secretar literar.

- Ati fost prieten cu Vasile Coroban. Despre el ce va amintiti?
- A fost singurul critic care a indraznit pe atunci sa scrie despre prima mea carte - „Soare cu dinti”. Din pacate, a avut de suferit pentru ca a luptat pentru adevar.

- Ati mai avut prieteni printre scriitori?
- Foarte multi. Dar am ramas cu putini. Dovada e si faptul ca aproape nimeni nu ma viziteaza. Eu, insa, ma aflu la masa de scris si ma bucur de viata.

- Pe 13 februarie impliniti 77 de ani. Pe cine asteptati in aceasta zi?
- Pe cei dragi. Chiar acum m-a felicitat feciorul meu, Alexandru, care locuieste in Ucraina. El mi-a adus o carte de-a mea, pe care n-o aveam. Alexandru picteaza si viseaza sa faca arta plastica adevarata.

- Cititi TIMPUL?
- Intotdeauna e pe masa mea. Dimineata o incep citind TIMPUL. Imi place mult. Ati devenit mai indrazneti si trageti cu sageti acolo unde trebuie.

- Va multumim si va dorim multa-multa sanatate si inspiratie!